Să facem cunoștință

Am deschis acest blog, aşa cum este evident, cu ocazia alegerilor. Datorită acestui fapt, în climatul prezent din România, sunt puţine şanse ca iniţiativa mea să nu fie considerată una interesată.

În mod evident este astfel; şi nu este vorba doar de interesul comun, aşa cum auziţi că se spune mereu, ci este vorba şi de interesul meu, al copiilor şi soţiei mele. Sper însă că veţi gândi la fel ca mine: atunci când până şi speranţa moare, când eşti tot mai nemulţumit de ceea ce se petrece cu tine şi în jurul tău, trebuie să acţionezi.

În ceea ce mă priveşte, oricât de riscantă pare această opinie, consider că  puterea trebuie să fie a cetăţenilor şi trebuie recucerită de aceştia.

Putem găsi forţa de a mai spera, dacă fiecare dintre noi ne concepem drept cetăţeni, îndreptăţiţi să participe la viaţa politică şi la administrarea puterii. Această renaştere trebuie construită în jurul parlamentului, instituţie în care este reprezentată voinţa suverană a poporului.

În chip abstract, fiecare dintre noi ne-am gândit odată „și dacă…”. Eu am găsit cu dificultate puterea de a depăși îndoiala și de a mă angaja într-o luptă cu nu prea multe șanse, dar cu meritul de a fi așezată sub speranța că putem face lucrurile bine împreună și putem reconstrui solidaritatea necesară pentru orice întreprindere pozitivă viitoare.

Se vede că nu sunt doar un vârstnic arhitect, ci și un tânăr politician, în pofida faptului că m-am aflat într-o vreme în Consiliul Municipal București, din moment ce mai am asemena naivități, speranță, încredere, solidaritate.

La fel ca cei mai mulți dintre noi, am o familie față de care am răspunderi, și tot mai des în ultima vreme m-am simțit ultimul la zid străduindu-mă să-i protejez și să le ofer o viață normală.

Realizez că termeni ca aceia pomeniți aici sunt tot mai goliți de sens; dar nu avem alții, nu avem încotro, la un moment dat trebuie să ne purtăm luându-i în serios. Mă gândesc că studiind la Facultatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București și practicând de zeci de ani arhitectura în București, în țară, dar și în Elveția (acolo am fost chiar premiat), fiind un întreprinzător în domeniu, ar fi trebuit să mă raportez la politică, doar ca la un cadru benefic pentru munca din meseria mea.

Din păcate, lucrurile au mers în ultimul timp din rău în mai rău și m-am surprins până și pe mine însumi spunându-mi că așa nu mai merge și trebuie să fac ceva.

Cum este evident că într-o comunitate statală politicul este acela care „face jocurile”, mi-am spus că nu există garant mai bun, decât propria acțiune, ca acestea să fie echitabile. Dar fiecare gândim așa, iar acest gând este ambivalent. El poate însemna că nu mai avem încredere în nimeni, dar și că nu mai vrem să ne lăsăm atomizați, că-i chemăm pe ceilalți să ni se alăture, să acționăm împreună. Pe scurt, am refuzat să candidez din disperare și am hotărât să candidez din speranță, speranța că având fiecare încredere în noi înșine, vom găsi forța de a fi solidari și de a construi cu adevărat împreună.

Candidând, vă supun atenției câteva idei. Ele întrețin o anumită legătură cu cele ale partidului în numele căruia candidez, dar m-am străduit să le concretizez pe acelea în mod propriu, dându-le mai multă substanță, eliminând unele asperități și păstrând pe acelea pentru care mă aflu în această companie. Va fi ușor de observat, în postările mele de mai jos, că unele dintre ele sunt de-a dreptul remarcabile.